Exista o femeie. Ma iubeste. Numai ca trebuie sa-mi astept randul.
Exista o femeie. Ma uraste. Ma vrea. Ma suna tot timpul.
Exista o femeie. Ma uraste. Oare asta nu inseamna ca, de fapt, eu o urasc?
Exista o femeie. Ma iubeste. Ma iubeste din ce in ce mai putin si ma doreste din ce in ce mai mult.
Ar fi si ceva bun daca n-ar axista gandurile astea obscure despre tot, ci numai carne si oase si tendoane, nu-i asa? Ea nu despre asta vorbeste, ci despre inevitabil, ca totul e oarecum oniric, ceea ce-i mai rau decat plictisul, cotidianul, cliseul.
duminică, 14 iunie 2009
O femeie
Peter Esterházy nu este un alt cîntăreţ al iubirii, deşi ar putea fi, nici spectator al decăderii sau comentatorul subiectiv al evenimentelor măreţe. Scrie despre o femeie sau mai multe, dar îl suspectez că se amuză teribil în acest experiment. Poţi să consideri romanul „ca şi cum”, la indicaţia copertei a patra: ca şi cum ar fi o carte despre oameni şi iubirile lor, ca şi cum ar fi 97 de versuri descriind o femeie sau mai multe, ca şi cum ar alătura scene naive, scene fără sens imediat, scene absurd-comice şi scene triviale. Să îl citeşti ca pe un alt roman sentimental şi obscen.
A doua cale ar fi lectura „pur şi simplu”, să citeşti 97 de texte scurte care încep cu „Există o femeie. Mă iubeşte/Mă urăşte” într-o monotonie exasperantă, dar nu lipsită de farmecul unui etcetera exploziv sau al unui „Există un bărbat”; să numeri femeile existente, ajungînd la patru sau cinci, portrete în fragment; să te bucuri de jocurile de-a textul şi de-a identitatea, de personajele anonime, solubile; să te bucuri de o sardonică detronare a termenilor precum „universul romanului” şi „entitatea feminină”.
Oricare ar fi varianta de lectură, romanul O femeie mai arată un lucru important, pe lîngă evaluările ironice ale firii omeneşti: că scriitorul îşi oferă singur libertatea, iar talentul şi luciditatea sunt singurele sale limite. Peter Esterházy scrie într-un spaţiu strîmt, aşa cum e cartea asta, cu reveniri, monotonii, totuşi nu dă nici un moment impresia că s-ar ocupa de fapte minore şi că s-ar lua în serios în acelaşi timp.
duminică, 7 iunie 2009
reading group
Dear all,
our next meeting is on Thursday June 18th, at 7.30 - as usual in 328. We are reading Henry Miller's Tropic of Cancer.
See you then,
C.
sâmbătă, 6 iunie 2009
Anais Nin şi Henry Miller
"Anais, vreau să te am. Doresc să te dezbrac, să te vulgarizez puţin. Trebuie să te posed", spunea Henry Miller, îndrăgostindu-se cu patimă de Anais Nin. O halucinantă poveste de dragoste, marcată de zbucium şi pătată de incest, idila dintre Anais Nin şi Henry Miller depăşeşte limitele literaturii.
Se spune că a iubi un artist îţi cere nesfârşită răbdare şi multe sacrificii. Ei bine, Anais Nin şi Henry Miller au demonstrat contrariul. Au arătat că n-au nevoie să renunţe la viaţa cotidiană pentru a se iubi tumultos, carnal, cu patimă. Anais a rămas lângă soţul ei, Hugo, pe toată durata idilei cu Henry. Nu era dispusă să renunţe la o viaţă burgheză, unde statutul social îi permitea să fie cât de excentrică poftea şi unde era adorată ca soţie.
Şi totuşi, un geniu este predestinat să trăiască în zbucium. Şi aşa a şi trăit Anais alături de Henry. O iubire dramatică, plină de fervoare, murdară, incestuoasă, în care ambii parteneri se declară predaţi în faţa luptei, dar nu lasă niciun moment garda jos.
Pentru Henry iubirea lui Anais este preţul succesului - "Ea a fost şi mai este încă pentru mine cel mai impunător om pe care-l cunosc. Ei îi datorez totul".
Aventura celor doi avea să dureze un an întreg, o perioadă de pasiune minunată, în care Henry i-a scris lui Anais 900 de scrisori fierbinţi. Pe lângă acestea, în perioada iubirii înflăcărate dintre ei, Henry Miller şi-a încheiat romanul "Tropicul Cancerului", care avea să îi aducă ulterior faima mondială.
Curând povestea lor de dragoste s-a încheiat. Henry visa la o existenţă comună, de o sărăcie romantică în doi. Anais, însă, nu a fost dispusă nicio secundă să-şi părăsească soţul bogat sau viaţa comfortabilă. În afară de extazul pe care-l primea de la Henry, Anais îşi dorea stabilitate, linişte, onestitate. Au rămas, totuşi, prieteni buni. Şi-au trimis scrisori mult timp, dar războiul i-a despărţit definitiv. Asfel se împlinea ceea ce Anais scrisese, în jurnalul ei intim, la doar câteva zile după ce se cunoscuseră: "Henry este pentru totdeauna în fiinţa mea, chiar în timp ce eu aştept atât de înţeleaptă sfârşitul iubirii noastre. Henry va face mulţi ani parte din viaţa mea, chiar dacă doar câteva luni îmi va fi iubit".
Se spune că a iubi un artist îţi cere nesfârşită răbdare şi multe sacrificii. Ei bine, Anais Nin şi Henry Miller au demonstrat contrariul. Au arătat că n-au nevoie să renunţe la viaţa cotidiană pentru a se iubi tumultos, carnal, cu patimă. Anais a rămas lângă soţul ei, Hugo, pe toată durata idilei cu Henry. Nu era dispusă să renunţe la o viaţă burgheză, unde statutul social îi permitea să fie cât de excentrică poftea şi unde era adorată ca soţie.
Şi totuşi, un geniu este predestinat să trăiască în zbucium. Şi aşa a şi trăit Anais alături de Henry. O iubire dramatică, plină de fervoare, murdară, incestuoasă, în care ambii parteneri se declară predaţi în faţa luptei, dar nu lasă niciun moment garda jos.
Pentru Henry iubirea lui Anais este preţul succesului - "Ea a fost şi mai este încă pentru mine cel mai impunător om pe care-l cunosc. Ei îi datorez totul".
Aventura celor doi avea să dureze un an întreg, o perioadă de pasiune minunată, în care Henry i-a scris lui Anais 900 de scrisori fierbinţi. Pe lângă acestea, în perioada iubirii înflăcărate dintre ei, Henry Miller şi-a încheiat romanul "Tropicul Cancerului", care avea să îi aducă ulterior faima mondială.
Curând povestea lor de dragoste s-a încheiat. Henry visa la o existenţă comună, de o sărăcie romantică în doi. Anais, însă, nu a fost dispusă nicio secundă să-şi părăsească soţul bogat sau viaţa comfortabilă. În afară de extazul pe care-l primea de la Henry, Anais îşi dorea stabilitate, linişte, onestitate. Au rămas, totuşi, prieteni buni. Şi-au trimis scrisori mult timp, dar războiul i-a despărţit definitiv. Asfel se împlinea ceea ce Anais scrisese, în jurnalul ei intim, la doar câteva zile după ce se cunoscuseră: "Henry este pentru totdeauna în fiinţa mea, chiar în timp ce eu aştept atât de înţeleaptă sfârşitul iubirii noastre. Henry va face mulţi ani parte din viaţa mea, chiar dacă doar câteva luni îmi va fi iubit".
Henry Miller: „Scriu obscen, nu pornografic“
Cărţile lui Miller sunt un adevărat caleidoscop uman: scrise la persoana întâi, ele relatează, parţial autobiografic, nenumărate aventuri, întâlniri cu cele mai diferite tipuri de oameni - cocote, dansatoare, medici, detectivi sau nebuni -, poveşti care sfidează adesea pudibonzii. Pentru toate aceste tipuri, naratorul dovedeşte toleranţă, umor şi înţelegere, în contrast cu prima reacţie pe care o produce constant acestora: dispreţ sau iritare, situaţie-şablon în volumul „Tropicul Cancerului“. În cele din urmă, naratorul sfârşeşte prin a cuceri şi cele mai sceptice sau mai convenţionale caractere, graţie unei sincerităţi nu de puţine ori amuzante şi a stilului de viaţă dezlânat, dar autentic şi plin de tonus.
Nenumăratele aventuri cu cele mai variate tipuri de femei, prostituate, minore, muncitoare, dansatoare, intelectuale etc., sunt relatate cu nonşalanţă şi adesea cu o frecvenţă şi cu un limbaj pentru care cărţile sale au fost interzise în America mult timp, fiind taxate de nu puţini critici drept pornografice.
Însă Miller prostesta amuzat faţă de eticheta pusă cărţilor sale: „Pornografia mi se pare să te învârţi în cerc, nu are nici o legătură cu realitatea, în timp ce volumele mele sunt obscene. Pentru mine, obscenitatea este un lucru bun, pentru că înseamnă a povesti lucruri adevărate, iar mie îmi place să scriu despre realitate şi nu să o ascund ipocrit“. Cu atât mai mult cu cât, mărturisea într-un interviu scriitorul, „am avut o viaţă sexuală foarte bogată, nu văd de ce aş evita-o în cărţile mele“.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
