Peter Esterházy nu este un alt cîntăreţ al iubirii, deşi ar putea fi, nici spectator al decăderii sau comentatorul subiectiv al evenimentelor măreţe. Scrie despre o femeie sau mai multe, dar îl suspectez că se amuză teribil în acest experiment. Poţi să consideri romanul „ca şi cum”, la indicaţia copertei a patra: ca şi cum ar fi o carte despre oameni şi iubirile lor, ca şi cum ar fi 97 de versuri descriind o femeie sau mai multe, ca şi cum ar alătura scene naive, scene fără sens imediat, scene absurd-comice şi scene triviale. Să îl citeşti ca pe un alt roman sentimental şi obscen.
A doua cale ar fi lectura „pur şi simplu”, să citeşti 97 de texte scurte care încep cu „Există o femeie. Mă iubeşte/Mă urăşte” într-o monotonie exasperantă, dar nu lipsită de farmecul unui etcetera exploziv sau al unui „Există un bărbat”; să numeri femeile existente, ajungînd la patru sau cinci, portrete în fragment; să te bucuri de jocurile de-a textul şi de-a identitatea, de personajele anonime, solubile; să te bucuri de o sardonică detronare a termenilor precum „universul romanului” şi „entitatea feminină”.
Oricare ar fi varianta de lectură, romanul O femeie mai arată un lucru important, pe lîngă evaluările ironice ale firii omeneşti: că scriitorul îşi oferă singur libertatea, iar talentul şi luciditatea sunt singurele sale limite. Peter Esterházy scrie într-un spaţiu strîmt, aşa cum e cartea asta, cu reveniri, monotonii, totuşi nu dă nici un moment impresia că s-ar ocupa de fapte minore şi că s-ar lua în serios în acelaşi timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu